Călătorie deasupra norilor

Eu și exercițiile fizice am trăit în universuri paralele timp de aproape 36 de ani.

Copil astmatic fiind, mi s-a interzis să fac efort, de la banala alergătură cu cei de vârsta mea, în jurul blocului și până la orele de sport de la școală, unde aveam scutire medicală. Ba, am mai fost retrasă și de la cursurile de balet, când aveam vreo 6-7 ani, după doar câteva ședințe, tot din cauza afecțiunii mele. Inaptă de mișcare susținută cu acte în regulă, ce mai!

Apoi, ca adolescent și adult, motivația de a face sport m-a ocolit cu succes! De fapt, am înlăturat-o eu cu brio! 🙂 Am avut o perioadă, în timpul facultății, când am lucrat part-time la recepția unei dintre cele mai căutate săli de fitness din București. Toate colegele mele profitau la maximum de oportunitatea accesului gratuit la toate aparatele sau la clasele de aerobic. Și erau tare încântate!

Mi-am luat și eu inima în dinți, mi-am cumpărat echipament și, într-o dimineață, m-am dus la serviciu cu o oră mai devreme, să fac și eu exerciții fizice. Entuziasmul m-a ținut fix trei zile, că au început colegii antrenori să facă bâză de mine: Îți lucrezi oasele? Ce îți trebuie ție fitness? Ai grijă să nu te accidentezi și alte haioșenii din astea.

Și mi-am adâncit și mai tare credința că sportul e, fie pentru cei/ cele care vor să slăbească (iar eu am fost o aschimodie toată viața mea), fie pentru cei care vor performanță în domeniu. Așa că mintea mea a construit un argument imbatabil, care să mă țină departe de efort: dacă nu ai dobândit de mic obiceiul de a face exerciții fizice susținute, ești condamnat la a nu te mai bucura vreodată de această capacitatea.

Și am trăit împăcată și fericită cu această idee până de curând. În august 2016, prietena mea, Irina, iubitoare de munte și drumeții, a venit cu propunerea de a urca pe Ceahlău.

Pam- pam!!! 3 ore și jumătate de efort susținut la dus, încă pe atât la coborâre, mers pe teren accidentat, cățărare etc. Adevărate S.F.-uri pentru mintea mea.

Dar, în același timp, suna și ademenitor: aer curat, natură, priveliști spectaculoase, ocazia de a face fotografii super faine dacă era senin.

Și m-am auzit spunând:  de ce nu?!

E adevărat că, de câteva luni, începusem și să fac zilnic ceva exerciții de respirație, pentru o mai bună oxigenare a corpului și pentru sănătate, în general, și că, de multe ori, le făceam în timpul unor plimbări de jumătate de oră. Dar, de la mersul meu în plan drept, 30 de minute și până la a urca pe Ceahlău, 3 ore jumătate, era o distanță cât un munte de aproape 1 km în plan vertical și un traseu de 7,5 km.

Și marea mea aventură a început în dimineața zilei de 11 august 2016. Cu rucsacul în spate și cu DSLR-ul la gât, pe o vreme indecisă între ploaie și soare, am pornit din Durău (800 m altitudine) spre cabana Dochia (1750 m altitudine). DSC_0519

Traseul ales de Irina, dat fiind faptul că eram un grup atipic: 2 începători și 3 experimentați, cu vârste de la 35 la 70 de ani, a fost unul de dificultate medie: Stațiunea Durău – Cabana Fântânele – Cușma Dorobanțului – Stânca Panaghiei – sub Vârful Toaca – Vârful Lespezi – Cabana Dochia.

Partea cea mai grea și lungă de urcare e prima, până la Fântânele (1220 m altitudine). Sunt unele porțiuni chiar descurajante, mai ales pentru un novice ca mine. Dar m-am concentrat pe respirație și pe menținerea unui ritm constant de mers, am fost prezentă în fiecare pas făcut și mi-am oxigenat continuu gândul că am toate atuurile pentru a face față cu succes acestei provocări. Am simțit efortul în mușchii spatelui și ai picioarelor, am transpirat, mi-am mai pierdut și suflul de câteva ori, dar totul la un nivel incomparabil mai mic decât își imagina mintea mea.

DSC_0234

Și ce bine mi-a uns sufletul și stomacul supa caldă de la cabană, după cele 60 de minute de urcare!!! La cabana Fântânele, mâncarea e gătită pe plită, la foc de lemne, în tihnă, ceea ce dă o savoare unică celor câteva feluri pe care cabanierul și familia lui le pregătesc zilnic. Și fac și chifle de casă absolut delicioase. Natural umami! 😉

O pauză de 20 de minute, câteva fotografii, un început timid de ploaie, ce era cât pe ce să ne întoarcă din drum și ne-am pornit mai departe, spre vârf. DSC_0238

Drumul a devenit mai lin, câteva pante mai provocatoare, dar și porțiuni lungi de plan drept sau urcușuri domoale. Le-am parcurs și pe acestea cu ușurință și deja cu voioșia omului obișnuit cu urcatul pe munte, că doar eram de aproape 2 ore în Ceahlău. 😉 DSC_0292

Până să ajungem la Cușma Dorobanțului (1600 m altitudine), vioiciune mi-a fost amplificată și de apariția soarelui și a cerului luminat și limpede.Cusma Dorobantului

Lumea de la poalele muntelui, cu Lacul Bicaz și stațiunea Durău, ni s-a dezvăluit și ea voioasă, în nuanțe de verde și albastru, cu stropi multicolori, din loc în loc. DSC_0361DSC_0386

Amețitoare senzație am avut. Un amestec de recunoștință și micime, de libertate și limitare, învălmășite cu fericirea pură și infinită a unei noi descoperiri despre puterea interioară, dorință, determinare, viață.

Încă vreo 10 minute de mers prin pădure, pe o potecă cu brazi, o mini-escaladare peste o creastă pietroasă și, dintr-o dată, o imagine de poveste cu hobiți mi s-a deschis în față: jnepenișul din Ceahlău.DSC_0382O întindere de conifere pitice, plină de vibrația vieții, pictată în cele mai vii nuanțe de verde, cu o textură moale și delicată, frăgezită, parcă, de vânturile puternice care învăluie crestele. Iar în față, stânca Panaghia, un fel de far al mării de jnepeni de pe Ceahlău.

DSC_0374

Am trecut pe lângă ea și, în scurt timp, drumul ne-a scos la poalele vârfului Toaca (1904 m), lângă stația meteo. DSC_0411

Iar după vreo alte 15 minute de mers prin jnepenis, după un ultim duo urcare-  coborâre, punctul final al călătoriei ni s-a arătat ca un premiu binemeritat: frumoasa și solitara cabană Dochia (1750 m altitudine).

DSC_0415DSC_0466

Reușisem! Eram pe vârful Ceahlăului! Deasupra norilor!

DSC_0436

Am realizat atunci că muntele e unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le primim în această existență. Pentru că el ne provoacă, dar ne da și determinarea de a-l descoperi, ne dă durere, pentru ca apoi catharsis-ul să fie pe măsură, își ascunde măreția printre felurite tipuri de vegetație, iar la final, din punctul cel mai înalt, își dezvăluie întreaga lui splendoare și pe cea a naturii din jur. Am știut atunci că muntele e parte din călătoria mea prin această viață și că voi face tot posibilul să îl integrez constant în experiențele mele.

Și am revenit pe Ceahlău după o lună și jumătate, la final de septembrie, pe un alt traseu, Cabana Izvorul Muntelui – Stânca Dochiei – Santinela – Jgheabul cu Hotar – cabana Dochia și am coborât pe Ocolașul Mic – Clăile lui Miron, Poiana Maicilor – Cabana Izvorul Muntelui. În această a doua întâlnire cu muntele din Neamț, vremea a fost suficient de prietenoasă să urc și pe Toaca, ba chiar să văd și Calea Lactee, într-una dintre cele mai senine seri din viața mea.

Abia aștept și alte călătorii felurite prin munții României!

2 Replies to “Călătorie deasupra norilor”

  1. Fain articol. Am facut traseul descris de tine in 1986. Si eu sunt un pic astmatica, dar n-am obtinut nici macar o scutire de la orele de educatie fizica. In schimb, drumetiile montane au fost singura forma de sport pe care am agreat-o. Alaturi de inot, pe care inca il mai practic vara.

  2. Mulțumesc, Almona, pentru apreciere!
    Ce să zic, am fost mai norocoasă, cu scutirile. 😀 Deși aș fi preferat să nu fiu și să îmi pot contura de mică o disciplină pentru timpul dedicat sportului sau mișcării susținute.
    La cât mai multe drumeții și călătorii generatoare de sesiuni de înot! 😉
    Spor, inspirație și armonie!

Lasă un răspuns